de Birgit Fischer – cea mai de succes sportivă din istoria kaiac-canoe.
Fragment din cartea „Mein Weg zum Gold” de către membra WPA Academy Birgit Fischer.
Primul capitol al cărții „Das Gold Rennen” este despre cursa ei „de aur” de la Jocurile Olimpice de la Atena 2004, tradus în limba engleză de Ulla Fischer.
Tradus si adaptat in limba romana de: Bogdan Buciu
Atena, vineri, 27 august 2004
Finală olimpică, K4 Feminin (Birgit Fischer, Carolin Leonhardt, Maike Nollen și Katrin Wagner)
500 m, Start ora 9:20
Aud vocea calmă a starterului:
„Startul va fi în 10 secunde!”
Semnalul de start!
Toate cele nouă porți de start se coboară simultan cu o viteză fulgerătoare.
A început. Totul depinde de a face lucrurile corect în următoarele 90 de secunde.
Goana după aur a început.
Startul nostru a fost bun, dar cel al unguroaicelor și mai bun. Din colțul ochiului reușesc să văd că fetele din Polonia, aflate în stânga noastră, se blochează la start. Poate că intrarea lor întârziată în blockstart a cauzat asta. Asta îmi oferă o viziune clară asupra bărcii unguroaicelor, care preia imediat conducerea. Încerc să rămân calmă și să nu cresc frecvența de vâslire prea repede. Este greu, având în vedere că în jurul nostru se învârt 64 de pale și fetele mele din spatele bărcii trag tare. În timpul startului, poate apărea o presiune de până la 35 kg pe fiecare pală. În acel moment, padela lovește apa de cel puțin două ori pe secundă. Primii 100 de metri s-au dus. Mă simt în continuare perfect bine și încerc acum să găsesc o frecvență puternică. Maike, așezată chiar în spatele meu, a cărei sarcină este să copieze ritmul loviturii mele și să-l transmită celorlalte, pare să facă o treabă excelentă, întrucât barca noastră rulează lin. Cu toate acestea, barca unguroaicelor pare să-și mărească avansul. Simt panica strecurându-se în mine, dar încerc să o suprim. Publicul care aplaudă devine tot mai zgomotos, ceea ce îmi sporește motivația, dar suntem abia la baliza 10. Distanțele dintre balize sunt exact de 12,5 metri, ceea ce înseamnă că mai avem de parcurs 375 m. Simt că echipa mea se concentrează doar pe sine, fără să verifice concurentele din stânga și dreapta, așa cum am convenit înainte de start. În acest fel, sper că nu își dau seama că unguroaicele continuă să mărească distanța. Încerc să le ajung! Inevitabil, îmi amintesc de cursa noastră din Australia de acum patru ani, când am fost în aceeași situație. Doamnele din Ungaria au preluat conducerea și noi am rămas în urmă. Apoi, la Sydney, am reușit să ne împingem barca peste linia de sosire cu aproximativ un metru înaintea unguroaicelor și am câștigat aurul. „Deci nimic nu e încă pierdut”, mă încurajez. Aproximativ jumătate din distanță este în urmă acum și încep din nou să simt o neliniște. Chiar dacă K4-ul nostru merge perfect, nu părem să reducem distanța față de barca de aur a unguroaicelor. Pe locul doi, trecem de baliza de 250 de metri, la vreo 3 metri în spatele bărcii unguroaicelor. Vârful bărcii noastre este în linie cu strocul unguroaicelor [persoana care dă ritmul]. Cursa durează deja de în jur de 45 de secunde. Totuși, timpii sunt de importanță secundară. În cele din urmă, tot ce contează este cine trece primul linia imaginară de sosire.
Apa din fața noastră este ca sticla, iar balizele galbene strălucesc în soare. Cu ajutorul unui sistem de direcție între picioarele mele, mențin barca noastră centrată pe culoar, care are exact 9,50 metri lățime. În spatele câmpului de start, apa este tulburată și apar mici vârtejuri din cauza loviturilor rapide de pală. În timpul cursei, sportivii aplică o presiune de 22–25 kg pe pală la fiecare lovitură. Chiar de la început, doamnele din Ungaria au pornit cu o frecvență de vâslire mai mare decât a noastră. Cu fiecare secundă, câștigă mai multă distanță și își măresc avansul. Aproximativ 200 de metri până la linia de sosire. De acum încep să văd a treia femeie din barca unguroaicelor cu colțul ochiului. Asta înseamnă că sunt la cel puțin 5 metri în fața noastră. Niciodată nu am fost atât de în urmă față de ele. Încep să mă enervez și, de asemenea, un pic să disper. Trebuie să se întâmple ceva!
Aștept un semnal de la Katrin. Am convenit că va striga un „Hop” puternic odată ce trecem de baliza de 150 de metri. Poate că l-am ratat. Țipetele publicului sunt un zgomot continuu în care acel „Hop” s-ar fi putut pierde. Dar atunci îmi dau seama că nici măcar nu am trecut de baliza de 150 de metri încă. Dar trebuie să facem ceva acum, altfel cursa va fi pierdută!
La aproximativ 180 de metri înainte de linia de sosire mă gândesc: „Acum ori niciodată”! Strig „Presiune” și trag cu toată puterea mea. Deodată simt un impuls enorm din spatele bărcii. Asta îmi dă șansa să cresc din nou frecvența de vâslire. Exact în acel moment cred că am auzit și acel „Hop” de la Katrin. Trebuie să dăm totul acum – să menținem forța în pală. Linia de sosire se apropie. Aud o altă comandă, dar de la o altă echipă. Simt că echipa mea încă merge puternic. Asta este un semn bun. Pentru o secundă mă gândesc: va reuși Caro să ducă până la capăt? A avut dureri în gât în ultimele zile și a trebuit să sară peste câteva antrenamente. Dar va străluci, știu asta.
Dar nu am timp să mă gândesc la asta acum. Linia de sosire se apropie și suntem clar pe locul doi. Strig din nou ceva, dar probabil mai mult ca să mă încurajez pe mine. Poate că Maike, care stă chiar în spatele meu, a auzit. Vreau să știe că nu am renunțat încă.
Într-o fracțiune de secundă mă gândesc că poate ne-am început sprintul final prea târziu. Încerc să mă conving că locul doi este și el bun. „De ce am aceste gânduri naibii de negative?”, mă gândesc. Eu le-am spus mereu fetelor că nimic nu este pierdut până la final. Simt că echipa mea vrea să câștige și la fel și eu! Cu fiecare ultim strop de energie din corpul meu trag palele prin apă. Suntem la peste un minut de la startul cursei. Acesta este punctul critic. Am văzut mulți „murind” exact în această etapă a cursei – inclusiv pe mine. Dar suntem bine pregătite și am exersat exact acest lucru în antrenament – să tragem în continuare când crezi că deja ai dat totul. Aici este nevoie de forță mentală. Cel care poate depăși acest „punct mort” este făcut să fie campion.
Funcționează! Cu fiecare lovitură ne apropiem puțin de unguroaicele care conduc. „Incredibil”, mă gândesc. Barca noastră merge în continuare lin. Prima baliză roșie trece pe lângă noi, asta înseamnă doar 100 de metri până la linia de sosire. Pun toată presiunea de care sunt capapilă pe pale. Energia mea începe să se stingă. Pe de o parte, aș vrea ca linia de sosire să fie deja aici, dar pe de altă parte sper să fie încă departe, cu adversarele noastre încă în față. Dar cu fiecare lovitură ne apropiem puțin. Brațele îmi par ca niște bare de fier și picioarele încep să doară.
Suntem aproape umăr la umăr cu doamnele din Ungaria acum. Aproximativ 20 de metri până la linia de sosire. Încep să cred că putem câștiga această cursă, pentru că ne apropiem cu o viteză mai mare. 10 metri! În cele din urmă, preluăm conducerea! Cu cinci metri înainte de linia de sosire îmi dau seama: aceasta este victoria noastră. Patru metri, trei, doi, un metru... Îmi ridic brațele și zburăm peste linia de sosire.
Aur!
