Istoricul Federatiei Romane de Kaiac-Canoe


Premisele istorice ale sportului cu ambarcaţiuni:

Oriunde exista apă, fie ea ocean, mare, fluviu, râu sau lac, acolo s-a dezvoltat si meşteşugul construirii şi utilizării ambarcaţiunilor. Istoria ne relatează despre vechi civilizaţii a căror faima s-a păstrat datorită măiestriei cu care construiau şi navigau ambarcaţiile, spre exemplu civilizaţia Feniciana. 

Definită ca "ambarcaţiune, ascutită la ambele capete, pusă în mişcare de forţa umană cu ajutorul unei vâsle fie ea cu una sau două pale, unde vâslaşul priveste în direcţia în care barca se deplasează", acest tip de ambarcaţie constituie strămosul kaiac-ului şi a canoei de astăzi. 

Izvoarele istorice menţionează folosirea acestor ambarcaţii la triburi de eschimoşi de-a lungul coastei Groenlandei, în nordul Norvegiei şi al Canadei de astăzi, pe coastele locuibile ale Antarticii, de către populaţia indigenă din Pacificul de nord-vest şi în multe alte locuri de pe glob. Tribul Aleuţilor şi alte populaţii artice construiau kaiace dintr-o structură de rezistenţă din oase de balenă şi lemn de plută, peste care întindeau piele de leu de mare tratată cu grăsime de balenă. Bărcile constituiau un aspect crucial în supravieţuirea eschimoşilor, erau necesare pescuitului si vânatorii. 

Denumirea "kayak" vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcaţiile cu aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcaţiunilor de astăzi. Mai târziu coloniştii europeni de pe continentul american işi construiau ambarcaţii din coajă de copac pentru a naviga pe apele curgătoare din America de Nord.

Populaţia nativă a Americii de Nord, triburile de indieni, foloseau de asemenea ambarcaţiuni din scoarţa de copac, folosind o vâsla cu o singură pală, predecesorul pagăii, vâslind atat pe o parte cât şi pe cealaltă a barcii pentru a imprima direcţia dorită. La construirea ambarcaţiunilor se folosea o gamă variată de esenţe de lemn, de la mesteacăn, stejar alb, molid până la arbore de cauciuc din regiunile de păduri mixte din centrul şi estul Canadei.

De-a lungul timpului s-au folosit mai multe tipuri de ambarcaţiuni, atât cele în care vâslaşul sta în barcă, cât şi cele în care vâslaşul stă pe barcă, din această ultimă categorie s-a născut surfingul.

Kaiac-Canoe utilizează numai ambarcaţii din categoria în care vâslaşul stă în barcă şi nu pe barcă.

Debutul modern a ramurii sportive Kaiac-Canoe:

Kaiac-Canoe îşi are începutul ca sport recreaţional la debutul secolului al 19-lea, datorită în mare parte unui avocat pledant englez, John MacGregor. John MacGregor şi-a construit propriul kaiac dupa modelul eschimos în 1845 şi a petrecut o mare parte a sfertului următor de secol vâslind pe lacuri şi râuri din Europa. În acest timp el a scris o serie de carţi şi articole, cea mai importantă fiind "A Thousand Miles in the Rob Roy Canoe", în care descrie experienţele personale în canoe. 

Aventurile lui MacGregor au atras mulţi imitatori, şi în 1866 el a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor în acest nou sport. Clubul a ţinut prima regata în anul următor şi până în 1868 numara 300 de membrii şi un set complet de reguli care să guverneze concursurile de Kaiac-Canoe. 

Popularitatea acestui sport s-a raspândit în Europa şi în America de Nord, iar în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. Tânăra ramură sportivă a continuat să atragă noi participanţi şi fani de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. 

În 1924, delegaţi ai fiecărei asociaţii naţionale care s-au format în sfertul de secol precedent, s-au adunat la Copenhaga pentru a forma un organism internaţional, Internationella Representantskapet for Kanotidrott (IRK) care să formuleze reguli pentru toate competiţiile din lume de Kaiac-Canoe.

Scopurile IRK reies încă în primele propoziţii ale documentelor de constituire:

- să creeze legături între asociaţiile sportive de kaiac din diferite ţari

- pe cât posibil să organizeze competiţii de Kaiac-Canoe în fiecare an şi alternativ în ţari diferite

- să promoveze şi să dezvolte turismul internaţional prin editarea de ghiduri 

ale cursurilor de apă

- să introducă pe harti simboluri recunoscute la nivel internaţional pentru

cursuri de apă, pentru a facilita calatoriile

- să valorifice programe prin a face cunoscute diferitele publicaţii naţionale 

de Kaiac-Canoe prin: pregatire de lecturi şi discursuri, filme şi fotografii, şi prin corespondenţă.

În acelaşi an, kaiac-canoe şi-a facut prima apariţie olimpică printr-o regată de prezentare ţinută la Paris. După succesul manifestării, IRK s-a prezentat pentru a primi recunoasterea Kaiac-Canoe ca sport olimpic, dar Comitetul Olimpic Internaţional a refuzat propunerea pentru Jocurile Olimpice de la Amsterdam îin 1928 şi pentru cele de la Los Angeles în 1932. IRK şi-a continuat demersul pe langă Comitetul Olimpic Internaţional, iar astfel Kaiac-Canoe a fost recunoscut ca sport olimpic pentru jocurile Olimpce din 1936 de la Berlin. În acel an s-au prezentat 19 ţări pentru a concura în 8 probe: kaiac simplu si kaiac dublu pe distantele 1000m si 10000m şi canoe simplu şi canoe dublu pe aceleaşi distanţe.

Al doilea Război Mondial a cauzat distrugeri considerabile în Kaiac-Canoe internaţional. Sediul IRK din Munchen a fost distrus de bombardamentele Aliaţilor, dar şi organizaţia însăşi era de asemenea în derivă. 

În 1946, organizaţia s-a reorganizat formând International Canoe Federation. La prima editie a Jocurilor Olimpice din 1948, s-au prezentat doar 17 ţari, iar probele au suferit modificări, astel a fost introdusă prima probă pentru femei, kaiac simplu 500m. Cu fiecare ediţie de Jocuri Olimpice, Kaiac-Canoe a atras mai mulţi participanţi, şi de-a lungul anilor programul a suferit modificări, astfel pentru Jocurile Olimpice de la Roma în 1956, au fost eliminate probele pe distanţa de 10000m, dar în schimb a fost introdusă proba de ştafetă 4x500m pentru kaiac simplu. Opt ani mai târziu, la Tokyo, proba de ştafetă a fost înlocuită de kaiac patru (K4) pe 1000m, iar în 1972 a fost introdusă şi ramura kaiac slalom.

Debutul în România

Caracterul distractiv va rămâne dominant multă vreme, cel sportiv apărând după alte câteva decenii. Când anume, este mai greu de precizat. Un punct de reper ar putea fi înfiinţarea Comisiei Naţionale de Canotaj ( 1912 ) , dar documentele vremii ne arată că ea se desfiinţează după numai doi ani din lipsă de activitate. Presa sportivă inserează dupa 1922 ştiri care atestă existenţa unor centre de sporturi nautice la Bucureşti, Timişoara, Arad, Brăila, Galaţi, Constanţa.

Etapa începuturilor - dupa cum se vede destul de firave, cunoscând mari întreruperi şi zone limitate de răspândire - este, în fine, marcată de organizarea primelor campionate naţionale, în 1932, şi de participarea unui echipaj românesc la "europenele" de la Budapesta. 

Istoria kaiacului românesc este şi mai nouă, mărturii despre practicarea sa organizată, sub forma unor campionate - şi acestea, însă, doar la câteva probe cu extrem de puţini participanţi - datând din anii 1934 - 1935. 

În ceea ce priveşte canoea, această ramură a sporturilor nautice apare pentru prima oara abia in 1942, an în care au loc la Bucureşti câteva asemena concursuri. Cam în aceaşi perioadă se înfiripa şi activitatea în cele două-trei centre de iachting. 

Schimbările fundamentale, în conţinut şi formă, au avut loc abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, când sportul a inceput într-adevar să câştige o largă răspandire şi popularitate, devenind accesibil maselor de cetăteni, din toate colţurile ţării. În contextul acestor esenţiale înnoiri, sporturile nautice şi-au aflat "albia "adevaratei lor dezvoltări cucerind o mare audienţă în rândul tineretului, mărindu-şi necontenit numărul cluburilor si al secţiilor de canotaj, kaiac-canoe şi iachting, dezvăluindu-şi frumuseţiile si virtuţiile. 

În aceşti ani a început şi drumul afirmării pe plan internaţional ale cărei principale etape ne propunem să le evocam. 

Prima Medalie: 

Nu a avut nici stralucirea aurului nici cea a argintului, dar, atunci, în vara fierbinte a lui 1954, când Mircea Anastasescu urca - e drept, doar pe treapta a treia a podiumului de la Macon si marele Frederickoson îl felicita sincer pentru dârzenia de care daduse dovada kaiacul românesc, a înregistrat prima sa biruinţă. 

La Melbourne, pentru prima oara în istoria acestui sport, trei canoişti români au caştigat titlul olimpic, cucerind odată cu medaliile de aur, aplauzele spectatorilor, stima si preţuirea specialiştilor de peste hotare. A învins atunci, Leon Rotman - campionul absolut al probei de simplu ( 1000 şi 10.000 de metri ), stabilind - cu cele doua titluri cucerite la o singura ediţie a Jocurilor Olimpice - un record incă neegalat in sportul românesc. Tot atunci a învins şi echipajul de dublu format din Simion Ismailciuc si Dumitru Alexe, câştigător al probei de viteză. 

Un alt moment remarcabil în foarte tânăra istorie a kaiacului si canoei româneşti îl prilejuieşte disputarea Campionatelor Europene din 1957. Atunci în frumosul oraş flamand Gand, canoiştii Simion Ismailciuc şi Dumitru Alexe cuceresc - în proba de 10 km - primul titlu continental. Locul trei şi medalia de bronz sunt cucerite de alti doi reprezentanţi ai României - talentaţii canoisti Ichim Lipalit şi Lavrente Calinov. N-a lipsit mult ca Ismailciuc şi Alexe să-şi reediteze performanţa şi în cursa de viteza. O singura zecime de secunda a decis ca victoria să fie de partea sportivilor sovietici, aşa încât adăugau palmaresului "doar " o medalie de argint. 

Ediţia 1968 a Campionatelor Mondiale a adus, în cele din urmă, mari satisfacţii sportului românesc. Ismailciuc şi Alexe, campioni olimpici şi europeni, au cucerit şi primul titlu de campioni ai lumii din istoria canoei românesti. De altfel, întrecerile de la Praga au reliefat valoarea deosebită a canoiştilor din echipa României. În afara campionilor - pe lista medaliaţilor şi-au înscris atunci numele Achim Sidorov, Lavrente Calinov şi Nichifor Tarara. 

Olimpiada Mexicană un alt moment însemnat pe care îl consemnăm cu satisfacţie. Numele lui Serghei Covaliov era atunci cunoscut pe plan internaţional. Cel al partenerului sau de echipaj - Ivan Patzaichin - nu spunea, însă, aproape nimic specialiştilor de peste hotare. Era firesc. Ivan Patzaichin, una din marile descoperiri ale antrenorilor români, practica sportul canoei de un an şi ceva, fiind, la ora startului olimpic înca junior. La Xochimilco, pe lângă titlul cucerit de canoiştii Ivan Patzaichin şi Covaliov, echipa României mai obţine o preţioasă medalie de argint în proba K4 - 1000 m si una de bronz în întrecerea feminina la K1 - 500 de m. 

Aşadar : 4 titluri olimpice, 3 locuri 2, 5 locuri 3. 

Rezultatele bune nu se opresc însă aici, canoiştii români obţinând rezultate de excepţie şi în multe alte ţări ale lumii.

partener 1 partener 2 partener 3 partener 4

2022 kaiac-canoe.ro | Toate drepturile rezervate. Dezvoltat de Hauméa.